Propriul stăpân

O mare sursă de stres pentru orice om este locul de muncă, serviciul, unde vrând-nevrând trebuie să meargă pentru a-și câștiga pâinea de zi cu zi sau cozonacul de Paște. Dar eu cred că există niște oameni mult mai stresați și mai ocupați decât banalii angajați la stat ori la privat, iar aceștia nu sunt alții decât cei implicați în propriile proiecte. Nimeni nu muncește mai mult ca ei. Fie că ești patronul unei firme, că ai început singur să îți construiești casa, gardul sau o anexă, ori să îți reamenajezi curtea, cu siguranță nimeni nu e mai ocupat decât tine. Tu, truditorule, tragi la jug cel mai mult dintre toți.

Te trezești cu noaptea în cap după ce te-ai zbătut în pat gândind la soluții pentru treaba de a doua zi, mănânci pe fugă, te îmbraci neglijent, faci totul în mare grabă pentru a relua cât mai repede lucrul de unde l-ai abandonat cu o zi în urmă. Pentru că e al tău, e ideea ta, munca ta, proiectul tău. De tine și doar de tine depinde totul, iar asta merită orice efort. Chiar și weekendurile sau sărbătorile parcă nu-ți priesc pentru că te țin departe de îndeplinirea obiectivului.

Dacă un angajat normal se trezește în fiecare dimineață la fel cum s-a trezit și în cele precedente, își bea cafeaua liniștit și se îndreaptă spre locul de muncă unde face doar ce trebuie să facă, adică ceea ce scrie în fișa postului, sau uneori, de ce să n-o recunoaștem, și ceva în plus, la sfârșitul celor 8 ore având posibilitatea să se întoarcă acasă ușurat, fără regrete, fără alte gânduri, stăpânul din tine nu face deloc astfel. Timpul nu trece, ci zboară, și nu îți vine să crezi când s-a mai consumat o zi. Ești în stare să stai ore întregi peste „program” ca să mai pui la punct unele detalii ori să admiri ce ai făcut până acum. Pentru că e al tău. Și nu te dai dus. Familia te așteaptă de sărbători, dar tu vrei să mai stai la muncă.

Și nu e stres, e pasiune. Stresul apare doar atunci când există o contradicție între ce vrei să faci și ce trebuie să faci, iar asta nu se întâmplă când ești propriul stăpân pentru că acolo ești exact la locul și momentul potrivit. La serviciu însă e altceva, ești într-un loc unde nu ai vrea să fii și faci ceva ce nu te reprezintă de cele mai multe ori. De aici stresul.

Să luăm exemplul cel mai recent din viața de zi cu zi, e vorba despre gospodinele noastre prinse cu totul în treburile Paștelui. Ai avut cu cine discuta săptămânile acelea dinainte? Nu cred. Pentru că au fost în derulare nu unul, ci mai multe proiecte concomitent, toate private, autofinanțate, cu deadline-uri clare, buget, angajați și tot tacâmul, dintre care menționez doar două, cele mai importante: Curățenia Generală din casă și Prepararea Bucatelor de Sărbători.

Toate aceste patroane au avut pasiuni comune. Se putea cineva pune în calea lor? Nuuu!! Se văitau că au mult de muncă și că sunt obosite în fiecare zi? Daaaa. A vrut vreo una să renunțe ori să cedeze munca altcuiva? Nuuuu. Și multe erau în concediu ori chiar pensionare, dar nu-și mai vedeau capul de treabă. E un paradox acolo, clar. Cum să fii în concediu sau pensionar, dar să fii atât de ocupat? Păi, e simplu, pentru că îți faci singur de treabă, iar când se întâmplă asta, e mult mai grav decât atunci când ai un serviciu full time, muuult mai grav.

Zilele, săptămânile dinainte de Paști nu puteai găsi nicio femeie măritată ori ba care să fie veselă, relaxată, liniștită. Niciuna nu gusta glumele la adresa ei, niciuna nu dorea nimic altceva decât îndeplinirea target-urilor pe care și le-a stabilit pe ziua/săptămâna respectivă.

Mergi la piață, răstoarnă toată casa cu fundul în sus, șterge cel mai mic colț de praf, rearanjează mobila, schimbă toată lenjeria, spală toate rufele ș.a.m.d. Ce firmă ar putea pretinde angajaților ei să facă asta într-un timp atât de scurt? Niciuna. Ar fi chiar un abuz să exploatezi în halul ăla personalul, sunt amenzi mari pentru așa ceva. Dar asta nu se aplică la proiectele private, ITM-ul nu se bagă. Este evident: cel mai aprig și neîndurător șef al tău nu ești decât tot tu. Doar tu ești în stare să te biciuiești până la epuizare pentru planurile tale. Nimeni din exterior.

Și nu sunt doar 8 ore de muncă, în niciun caz. De cele mai multe ori se depășesc lejer 10 ore pe zi. O gospodină care se respectă muncește de la 6 dimineața până la 9, 10 seara. După ce toată lumea din casă s-a culcat ea încă mai freacă la o pată de pe mobilă care poate fi văzută de un vizitator de Paște, și asta ar fi o jignire a ei personală, o mare rușine, o catastrofă.

Certurile sunt la ordinea zilei pentru că ceilalți membri ai familiei nu înțeleg de ce e atâta implicare pentru niște lucruri atât de lipsite de importanță. Parcă ce mare scofală face femeia asta decât curățenie? De ce e atâta scandal pentru curățenie? Ce, nu se poate trăi și fără curățenie? Ba bine că da. Asta este atitudinea pentru care colega ta de casă poate să îți trimită o cratiță fix în cap. Nimeni nu înțelege proiectul ei, importanța lui capitală pentru care merită orice sacrificiu… Și, mai grav, nimeni nu îl observă. Praful și mizeria pe care ea le-a strâns nu fac aproape nicio diferență în casă, un ochi neavizat nu va observa niciodată schimbarea. Poate doar dacă s-au modificat structural unele lucruri, dar altfel nimic.

Iar cu mâncarea, la fel. Zboară rețetele prin casă ca fluturașii. Totul trebuie să fie făcut conform tradiției, iar dacă nu mănânci cozonac, drob, sarmale, friptură fix de miel și pască de Paști, e jale, mai bine îți pui ștreangul de gât. Sute de mii de români vin buluc de peste mări și țări ca să bage în ei ceea ce tu primești gratis și nu ești în stare să apreciezi?! Rușine! Zile a câte 12 ore de muncă fiecare dedicate unei mese pline de bucate din care mulți se înfruptă și nu sunt în stare să zică măcar săru-mâna pentru masă?! Ca să nu mai vorbesc că unii dintre ăștia tineri și mofturoși nici nu se uită la drob. Auzi! Preferă pizza!!! Ptiu!

Nu-i de mirare că e nevoie de trei zile de odihnă după așa ceva. Păcat că nu sunt niciodată atâtea pentru că trebuie să înceapă munca, cealaltă…

Briscan Zara este scriitor și publicist